Ferpar

Nimanui nu-i place sa vorbeasca despre moarte.Nici mie.Cu toate acestea,ieri am gandit-o.(Nu,nu te speria.Nu va suna a scrisoare de sinucigas.)
Prin urmare ,iti propun un exercitiu de imaginatie:un om oarecare doreste sa faca un experiment.Lipseste un timp din oras,dupa care, de la distanta,da un anunt intr-un ziar, la rubrica Decese ,cum ca a murit.Si asteapta.Reactiile nu intarzie sa apara.Familia este distrusa de aceasta pierdere,prietenii regreta ca nu si-au cerut iertare pentru anumite lucruri, la timp.Ba mai mult,si cei rautaciosi ii devin prieteni ,,post-mortem".Pe scurt,peisaj telenovelistic.
Trec ani.Toti sunt conformati demult cu ideea ca nu mai este si continua sa traisca.
Omul nostru,insa,nu renunta la experimentul sau.In jurnalul personal a scris:,,Prima etapa:moartea unui om este prilejul unei tristeti covarsitoare.Ma bucur ca s-au gasit oameni care sa ma planga."
Intre timp,izbucneste o epidemie.Moartea isi face ,,din nou" aparitia ,insa de aceasta data,ia proportii alarmante.Omul scrie in jurnal:,,Ceea ce am facut este ridicol.Pentru a-mi hrani vanitatea si pentru a avea ce povesti,am vrut sa stiu cum este sa nu mai fii in ochii celorlalti."
La sfarsitul acestei etape negre,oamenii ramasi in viata,poarta urmele unei oboseli care ascunde deznadejdea,lacrimile si orice manifestare suferinda.Omul realizeaza ca adevarata durere nu se arata.Apoi moare.
La capataiul sau,nu mai poate sta nimeni.Unii sunt deja morti,altii pur si simplu nu-l mai recunosc.Si atunci apare savantul:,,Cum de nu m-ati anuntat mai devreme?Era o ocazie unica:un om perfect sanatos,dupa atatia bolnavi.Ati reusit macar sa ii cantariti sufeltul?"
Morala?Ganditi-va la lucrurile esentiale,dar nu incercati sa le calculati.Oricum suntem facuti a fi restrictionati de lucruri pe care nu le putem intelege.
Si apropo,suntem redusi la 2 mg.Masuratorile arata ca atat are sufletul unui ins.(cata tehnologie!)